Razvan Ciobanasu

FOLLOW YOUR DREAMS

Razvan Ciobanasu — Sun, 22 Aug 2010 10:32:15 +0000

You’re not defeated when you’re crying

Or when your blood flows on your skin

You’re really down when you are smiling

While you give up your greatest dream.

If you forget your dreams they died

And then your soul closes his windows

For nothing you will try to fly

Because your wings are only shadows.

In vain you’ll cry with bitter tears

In vain you’ll spread your deadly scream

A dead soul living cannot hear

The dear voice – Follow your dream!

But don’t give up, stand up and fight!

Look for new hopes and dream again

Lost and alone in the dar night

You’ll see new wings, you’ll be a man.

And if the wings should throw you down

You know what flying really means

If you’re alone or with your town

Do it yourself – Follow your dreams!

Sursa: un bun şi vechi prieten Edy

Arta de a deveni somer cu acte si de a fura statul si pe prostii care platesc impozite

Razvan Ciobanasu — Tue, 25 May 2010 16:50:26 +0000

Sa incepem de la km zero al drumului obtinerii carnetului de somer dedicat. Mai intai si intai trebuie sa te asiguri ca firma la care lucrezi intra in faliment. Fie ca pui si tu umarul la greu in acest sens, fie ca are un manager prost ca noaptea sau un patron suficient de hotz, fie ca nu o iarta criza economica mondiala. Mai exista si sansa ca firma sa faca doar disponibilizari. Ca sa-ti atingi obiectivul, in acest caz, e musai sa te pui rau cu seful: il injuri de mama, de cristelnita ori pur si simplu te faci ca-i vrei postul. Mai sunt si alte variante care depind de imaginatia si determinarea fiecaruia. Este total nerecomandat sa-ti dai demisia sau sa te desparti de locul de munca cu acordul partilor, pentru ca nu o sa-ti indeplinesti in veci visul de a-ti bate postasul la usa cu indemnizatia de somaj.

Dupa ce te-ai asigurat ca esti pe cale cea buna, treci la nivelul urmator. Te uiti pe internet ce acte iti trebuie. Atentie, dupa ce vezi ditamai hartogaria iti vine sa te lasi pagubas. Sfatul meu e sa te tii tare, nimic nu se obtine usor in viata! Mergi la un xerox si cu 10 roni o sa ai o mapa de prezentare aproape completa. Dupa, sau inainte, da o fuga pana la fisc si fa o cerere pentru eliberarea adeverintei ca nu obtii niciun venit. Peste 48 de ore mai da o raita sa iei tzidula. E gratuita. Pana te odihnesti, fii sigur ca ai 25 de roni si du-te la medicul de familie. Contracost, o sa intri in posesia unui certificat ca esti numai bun de munca. Apoi treci pe la firma, cere o hartie ca te-au disponibilizat si una ca este la zi cu darile la stat. Daca n-a platit, inseamna ca ai mare ghinion. Imprumuta-te la un prieten si da-le tu banii sa-si achite datoriile. Altfel, totul se termina aici. Dosarul iti va fi respins de Fortele de Munca si e pacat. Urmeaza-ti visul!

Cand te consideri suficient te pregatit planifica-ti o misiune de recunoastere la Agentia Locala pentru Ocuparea Fortei de Munca. O sa afli ca a doua zi la sase dimineata ar cam trebui sa fii din nou pe trotuarul din fatza. Culca-te devreme!

Ai auzit ceasul desteptator? Da-te repede jos din pat, puturosule. Las-o incolo de cafea, o sa ai timp berechet mai incolo sa bei cate vrei. Ia RATB-ul si tzusti la Agentie. De preferat ar fi sa te duci la volanul unui Mercedes S klasse. Alta prestanta ai avea. Cum necum, obligatoriu e sa ajungi urgent.

Nu esti primul? Intreaba la cine e lista. Daca sunt inscrise deja 30 de persoane renunta. Inapoi in Mercedes si in zece-cinspe minute esti inapoi in pat. Esti un om liber, ce mama lui Proces Verbal! Ziua urmatoare pune ceasul sa sune cu o ora mai devreme. Poate ai norocul sa intocmesti chiar tu lista.

Ai prins lotul de treizeci? Ok. Programul incepe la 8.30. Pana la 8.15, cand se dau bonurile de ordine, faci ce vrei cu timpul tau. Socializezi cu ceilalti colegi, tragi un pui de somn in Mercedes, cauti de-ti vine rau un wc in zona si pana la urma tot in boscheti ajungi, bei o cafea la cel mai apropiat butic etc. Sfatul medicului: Berea nu face bine pe burta goala.

S-a facut 8.15, ti-ai luat bonul. Iarasi timp la dispozitia ta. Da-l in ma-sa de doctor, ca el are salariu, bine-mersi, profita si bea o bere. Ridica moralul. Revino la ora fixata. Nu te speria de coada aparuta. Nu te afecteaza. Deocamdata. Incepand de luna urmatoare o sa ai parte de ea, cand te intorci dupa viza.

Intra in cladire. O sa te strige un functionar. Nu pe nume, ci pe numar. Odata intrat in birou, intr-o ora iesi somer cu acte in regula. Aaa, inca ceva. La orice intrebare a functionarului ia-l pe nu in brate. Nu stii sa faci nimic. Altfel, in loc de carnet de somer, te pomenesti, Doamne fereste, cu o propunere de servici. Nu ar fi pacat de munca ta?

Ti-a fost inmanat carnetul? Iesi in strada si trage adanc aer in piept. Meriti! De aci incolo nu ai decat sa astepti postasul intre 16 si 20 ale lunii. Nu esti acasa ca ti-ai gasit un job la negru? Nu dispera. Intre 21 si 24 treci tu pe la oficiul postal de care apartii si ridica cele cinci milioane de lei vechi.

Somaj fericit!

Sursa: www.urbaniulian.ro

Banner exchange

Razvan Ciobanasu — Wed, 31 Mar 2010 14:07:16 +0000

Daca doresti sa devii partener al www.razvanciobanasu.ro adauga pe site-ul sau blogul tau codul urmator:

Pe site-ul sau blogul tau va apare urmatorul banner:

Totodata trimite codul html pentru ca bannerul tau sa apara pe site-ul nostru. Il poti trimite dand reply la acest post sau pe adresa de e-mail : contact@razvanciobanasu.ro. Daca nu ai banner putem posta numele site-ului sau blogului tau cu link catre el la categoria parteneri, prieteni.

Cine moare

Razvan Ciobanasu — Sat, 27 Mar 2010 22:18:27 +0000

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…

Autor: Pablo Neruda – poet şi om politic chilian

Muncim ca sclavii! Află ce drepturi ai dacă şeful te ţine peste program!

Razvan Ciobanasu — Wed, 24 Mar 2010 07:59:32 +0000

De cate ori n-ai plecat pe intuneric de la serviciu, cu mult dupa expirarea celor opt ore legale de munca? De cate ori nu ti-ai luat masa de pranz pe tastatura, ca sa apuci sa termini tot ce ai de facut? Si mai ales, de cate ori ti-a platit patronul orele pe care le-ai stat in plus la birou? Un studiu recent arata ca mai mult de jumatate dintre angajatii din Romania efectueaza ore suplimentare. Si a fost nevoie ca un om sa moara pentru ca un deputat sa propuna ca suprasolicitarea la locul de munca sa fie considerata boala profesionala.

Codul Muncii, in conformitate cu legislatia europeana, prevede ca timpul legal de munca este de opt ore pe zi si 40 de ore pe saptamana.

Maximul de ore pe care o persoana le poate lucra este de 48 pe saptamana, aici fiind incluse si orele suplimentare. Adica un salariat poate sta la serviciu sub doua ore pe zi peste program, pe care angajatorul are obligatia sa le plateasca.

In cazul tinerilor sub 18 ani, timpul legal de munca este de sase ore pe zi si de 30 de ore pe saptamana. Acestia nu pot efectua ore suplimentare, peste cele 30 prevazute de lege
Pe fondul crizei economice si a disponibilizarilor in masa din ultimul an, romanii raman din ce in ce mai mult peste program, fie pentru ca sunt nevoiti sa acopere si sarcinile colegilor dati afara, fie pentru se tem, la randul lor, ca seful sa nu-i dea afara.

Oricare ar fi motivul, reprezentantii Inspectiei Muncii sustin ca in ultimele luni s-au inmultit sesizarile legate de depasirea timpului legal de munca sau de neplata a orelor suplimentare.

Din rapoartele institutiei reiese ca numarul celor sanctionati pentru nerespectarea drepturilor angajatilor in ceea ce priveste munca suplimentara aproape ca s-a dublat in februarie, fata de decembrie anul trecut. In acelasi timp, a crescut si numarul angajatorilor amendati pentru ca cer salariatilor sa vina la serviciu in weekend sau in sarbatorile legale.

In aceste conditii, trebuie sa stii ca patronul nu te poate obliga sa faci munca suplimentara. Asa ca daca refuzi sa stai la serviciu mai mult decat este prevazut in contractul de munca, angajatorul nu te poate da afara.

In cazul in care accepti sa stai peste program pentru a termina proiectele firmei, Codul Muncii prevede ca pentru fiecare ora in plus pe care o muncesti peste cele opt ore legale, patronul trebuie sa-ti dea ore libere platite cu echivalentul salariului pentru orele prestate peste program, in urmatoarele 30 de zile.

In cazul in care serviciul este de asa natura incat angajatorul nu-ti poate da liber, acesta trebuie sa-ti acorde la salariul din luna urmatoare un spor care se stabileste prin negociere, in cadrul contractului colectiv de munca.

Patronul este cel care trebuie sa tina evidenta orelor suplimentare lucrate de salariati.

Salariatii mai au dreptul zilnic la o pauza de masa si la alte pauze, a caror durata se stabileste prin contractul colectiv de munca sau prin regulamentele interne. De aceea, uneori, in contractul de munca este trecut un program de noua ore, una dintre ele fiind, de regula, pauza de masa.

Codul Muncii prevede si ca angajatii au dreptul la doua zile consecutive de repaos saptamanal, de obicei sambata si duminica. In cazul in care acest lucru nu este posibil, cele doua zile libere pot fi luate in alte zile ale saptamanii, caz in care salariatii vor primi un spor stabilit prin regulamentul intern.

Legislatia prevede, de asemenea, si 11 zile de sarbatori legale, in care angajatorii sunt obligati sa dea liber salariatilor. In cazul in care activitatea nu poate fi intrerupta, cei care lucreaza in aceste zile vor primi un spor de 100% din salariu.

Asadar, chiar daca trebuie sa stai peste program sau sa muncesti in zilele tale libere, angajatorul este obligat sa-ti plateasca efortul facut in plus si sa-ti dea liber. Daca acest lucru nu se intampla, poti face o sesizare la Inspectoratul Teritorial de Munca, pentru un control, patronul fiind nevoit, in acest caz, sa plateasca amenzi mai mari decat daca ti-ar fi platit tie orele suplimentare.

Vezi mai jos care sunt sarbatorile legale, in care nu se lucreaza:

- 1 si 2 ianuarie
- prima si a doua zi de Pasti
- 1 mai
- prima si a doua zi de Rusalii
- Adormirea Maicii Domnului
- 1 decembrie
- prima si a doua zi de Craciun
- in cazul cultelor religioase recunoscute legal, altele decat cele crestine, se acorda cate doua zile libere pentru fiecare dintre cele trei sarbatori religioase anuale.

Sursa: Codul Muncii, www.incont.ro

ISTORIA PREZERVATIVULUI

Razvan Ciobanasu — Sun, 28 Feb 2010 18:13:20 +0000

Cea mai cunoscuta si mai la indemana metoda de contraceptie are o istorie incerta. Abia din secolul XIII stim sigur cum au evoluat lucrurile, insa pana atunci totul este invaluit in mister, cu pareri sceptice privind existenta prezervativului.

Pe vremea egiptenilor si a grecilor, cunostintele in ceea ce priveste ciclul menstrual erau suficient de avansate si femeile stiau exact cand sunt in siguranta. In afara perioadei fertile, practicau sexul normal iar barbatii utilizau coitus intreruptus. La ovulatie, se practica sexul anal care iata, are o origine destul de veche. Cum astrologia si simbolurilor jucau un rol important in viata egiptenilor indeosebi, femeile aveau si diverse amulete, unele le ajutau sa ramana insarcinate, altele le fereau de sarcini nedorite. Chiar si atunci, incercari timide dar acceptate de unii istorici releva existenta unor materiale tratate cu diferite uleiuri, care acopereau numai glandul si ofereau un anumit grad de protectie. Se crede ca unele femei se protejau cu vezica de capra, pe post de diafragma.

Evolutia pe mai departe in Europa aduce Imperiul Roman in prag de colaps, prin anii 400. Crestinismul devine tot mai pregnant si promoveaza contraceptia drept pacat. Ori copii, ori abstinenta, spune Biserica. Pe langa aceste “ordine ceresti”, cu siguranta ca unii nu au dorit chiar sa se supuna, practicand metode care astazi par incredibile. Unele surse citeaza chiar introducerea penisului in zeama de ceapa. Va imaginati cat de placut era apoi actul sexual…

Asia a mers un pic mai departe. In China, secolul XV aduce prezervativul care acoperea numai glandul, acesta fiind facut din intestin de oaie sau o hartie unsa cu ulei. Japonia avea o “casca de protectie” facuta din carapace de testoasa sau corn de animal…1494 a insemnat anul in care o boala cu transmitere sexuala a inceput sa faca ravagii in toata lumea. Neexistand antibiotice, boala evolua rapid in cele patru stadii, in numai cateva luni omorand fiecare om infectat cu treponema. La mijloc de secol XVI, Gabriele Falloppio face studii si inventeaza un manson tratat cu un amestec de substante, ce urma sa imbrace intreg penisul. Moda a acceptat si intestinul sau vezica de capra, precum si pielea foarte fina (Asia). Toate acopereau organul copulator in intregime.

Prezervativul a fost motiv de cearta pentru clasele sociale diferite. Intelectualii englezi s-au revoltat pe noile metode, considerandu-le ineficiente. Multi spuneau ca ele imping barbatii la sex cu persoane necunoscute. Altii erau de parte placerii, clar diminuate. Paturile mai sarace nu-si permiteau luxul de a cumpara asemenea solutii, avand desigur multi infectati cu sifilis sau alte boli. Secolele XVII si XVIII parca s-au intors la problemele si incertitudinile de altadata.

A trebuit sa vina un Charles Goodyear in 1844 si sa inventeze vulcanizarea cauciucului, care a adus si primele prezervative din cauciuc, finisate si tratate, in 1855. Desigur, producerea se facea in mici ateliere de catre un personal nespecializat, costurile fiind inca relativ mari. In 1912, germanul Julius Fromm amesteca cauciucul cu benzina, introducand apoi matrite din sticla in suspensie. prezervativele sunt mai subtiri, conservand mai mult placerea. Din 1920, a aparut latexul, cauciucul in suspensie, pe baza de apa. Automatizarea a scazut incredibil costurile. Prezervativul devenise comod, sigur, oferind mai multa placere. In 1930 deja apareau fabrici specializate.

Impunerea pe piata s-a facut insa greu. Descoperirea HIV in 1981 si certificarea in 1982 a transmiterii sexuale a noului virus a propulsat vanzarile, mai ales in randul americanilor. Totusi, cercetatorii de seama, pe langa presedintele Reagan, nu erau de acord cu prezervativul, mentionand ca SIDA apare la homosexuali si consumatorii de droguri, ei meritand oarecum aceasta boala. Cand cifrele au dat peste cap orice mentalitate, nimeni nu a mai avut incotro si programele sociale au impus prezervativul in randul populatiei, indiferent de clasa sociala.

Astazi, prezervativul reprezinta cea mai comuna metoda de contraceptie si profilaxie a BTS-urilor.

Sursa: www.yuppy.ro

Control fiscal – BANC F F F Bun

Razvan Ciobanasu — Sat, 27 Feb 2010 10:12:10 +0000

Un inspector de la Fisc vine la sinagoga in control, se uita pe registre si concluzioneaza catre rabin:
− Domnule, veniturile dvs sunt mici si impozitul la fel. Cum reusiti dvs sa traiti cu niste incasari asa de mici?
− Noi aici reciclam TOTUL si ne multumim cu putin.
− Chiar totul?
− Tot.
− Si picaturile de la lumanari?
− Da, le strangem si le trimitem la o fabrica de lumanari si din cand in cand ne trimit o lumanare..
− Bineeee. Si firmiturile de pe masa le reciclati? Întreaba agentul in zeflemea…
− Da. Le strangem si le trimitem. Din cand in cand primim o punga de pesmet.
− Buuuun. Da cu pieile de preputz de la circumcizie ce faceti? Si pe ele le reciclati?
− Da.Le strangem, le trimitem la Fisc si din cand in cand ne trimit cate-un Pulica sa ne controleze

OUL – citirea corectă a ştampilei

Razvan Ciobanasu — Fri, 26 Feb 2010 10:28:42 +0000

Deşi este un aliment fortifiant al regimului alimentar marea majoritate a românilor nu cunoaşte interpretarea corectă a stampilei aplicată pe acesta.

Iată mai jos o schemă uşor de înţeles şi reţinut:

Sursa : www.mediafaxfoto.ro

O LUME FLĂMÂNDĂ, FLĂMÂNDĂ, FLĂMÂNDĂ – Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi

Razvan Ciobanasu — Fri, 26 Feb 2010 10:02:07 +0000

Un reporter al “Jurnalului Naţional” s-a internat incognito la Institutul Naţional de Endocrinologie “C. I. Parhon” ca să afle mai multe despre obezitate şi să scrie despre această maladie globală şi despre victimel ei. O săptămână în pavilionul obezilor, în infernul celulei adipoase. Această experienţă a reporterului, el însuşi obez, s-a materializat într-o mărturie crudă, nemiloasă, despre “sinucigaşii sătui”, cum sunt numiţi obezii.

Bună! Mă numesc Viorel Ilişoi şi sunt obez de gradul trei. Am aproape şaizeci de kile în plus. E faza morbidă. Acum visul meu e să devin supraponderal. Sunt unul dintre cei vreo şase milioane de români prea graşi. Cam treizeci la sută. Atâţia spune Organizaţia Mondială a Sănătăţii că suntem. Şi că peste vreo douăzeci de ani vom fi de două-trei ori mai mulţi. O ţară de grăsani şi grăsuţe. Dar statisticile astea planează mute ca nişte avioane de hârtie peste noi şi nici nu le băgăm în seamă.

Eu n-am luat obezitatea în serios decât atunci când s-a rupt bicicleta sub mine. Noroc că m-am oprit într-un stâlp. Pe urmă s-a rupt scaunul. Tot norocul a făcut să nu dau cu capul de podeaua de gresie. Mi-a fost clar că obezitatea poate să ucidă în multe feluri. Nu mai puteam să-mi leg singur şireturile. Vă spun fără niciun fel de jenă că şi ştersul la fund sau spălatul au devenit o problemă. Bolnavii nu se sfiesc să vorbească despre aceste intimităţi, asa că vă spun tot. Ca la doctor. Şi sunt şi alte zone ale corpului la care nu mai am acces nici măcar vizual. Mi-e dor de ele. Din cauza asta adesea miros urât. Stau mai mult închis în casă. Aşa evit penibilul. Se întâmplă să nu vorbesc cu nimeni şi câte o lună. Doar pe mess şi foarte puţin la telefon. N-o să vă vină să credeţi, dar aşa aproape mi-am pierdut şi exerciţiul vorbirii. Articulez greu cuvintele, mă exprim cu dificultate. Asta se cheamă bradilalie. Aşa mi-a scris doctoriţa Cristiana Stoian, de la “Parhon”, pe foaia clinică de observaţie. Tot ea mi-a dat şi alte veşti triste despre cum au lucrat mişeleşte împotriva mea toate bunătăţile cu care m-am înfruptat. Mi-a plăcut să fac asta, recunosc. Am făcut chiar eforturi, mai ales financiare. Acum îmi ies pe ochi.

Doctoriţa mi-a explicat ce se întâmplă cu un un trup inundat de grăsime. Mi-a tras o sperietură soră cu moartea. De frică, am hotarât să îmi schimb viaţa. Nu să ţin o dietă, pentru că doctoriţa mi-a spus că nu există diete. Când ţii o dietă, slăbeşti. Iar când nu o mai ţii, te îngraşi. Arăţi aşa cum mănânci. Aşadar, mi-am schimbat modul de viaţă. Însă e deja prea târziu.

PREA TÂRZIU
La Institutul Naţional de Endocrinologie “C. I. Parhon” m-am internat la secţia profesorului Constantin Dumitrache. Cu generoasa lui complicitate. Numai el a ştiut că sunt ziarist şi că urmăresc să scriu un reportaj. Am putut vorbi cu pacienţii ca de la obez la obez. Am aflat multe despre ei şi despre mine. Adevăruri cu care nu mă mândresc. Mi-am făcut şi nişte analize ca să nu bată la ochi prezenţa mea acolo. Asistenta Adriana Giui mi-a luat din venă sirop. De mai multe ori. Mi-a montat la venă un fel de canea, ca la butoaie, ca să nu mă înţepe de mai multe ori. Că ea era asistentă medicală, nu croitoreasă. Şi m-ar fi durut şi pe mine. Că doar şi obezii au simţuri. Ei îi ziceau dispozitivului branulă, dar nu am găsit cuvântul ăsta în DEX. Deci doamna Adriana deschidea caneaua din jumătate în jumătate de oră şi îmi tot lua sânge. Mi-a mai lăsat şi mie.

Domnul profesor Dumitrache mi-a spus râzând când a văzut ecografia: “Ai un ficat foarte frumos. Gras ca la raţele îndopate. E bun de făcut pateu”. Şi a început să înişre un cârnat de boli provocate de obezitatea mea. Dar măcar la mine ţesutul adipos e repartizat uniform şi nu par aşa de gras. Scrie asta în foaia de observaţie. Mă consolez cu asta. Semăn cu graşii ăia perfecţi din planşa didactică atârnată în anticamera profesorului. Planşa stă printre reproduceri după Gustav Klimt şi Salvador Dali. Sunt foarte frumoase.

N-am luat obezitatea în serios fiindcă nu durea. La şcoală nu m-a învăţat nimeni: cum să mănânc. Şi nici copiii de azi nu învaţă. Bine măcar că fac educaţie sexuală. Tot e ceva. Acasă mi s-a spus că două bătăi strică, nu două mâncări. Şi că oricât aş fi mâncat, tot mai merge o cană de lapte. În sat la mine femeia ideală era albă, grasă şi frumoasă.

Despre obezitate am auzit vorbindu-se serios abia în ultimii trei-patru ani. Tocmai în perioada în care îmi desăvârşeam varianta expandată. Eram în plină expansiune. Când mi-a sunat alarma în cap, era deja prea târziu.

CE BĂRBAT ERAM ODATĂ!…
Prietenii au început să mă ocolească sau eu am început să-i ocolesc pe ei. Nu-mi spun decât: “Vai, ce te-ai îngrăşat!” Parcă nimic altceva nu ar mai fi semnificativ, remarcabil în viaţa mea. Sau, şi mai rău, se uită pe lângă mine, se fac că nu observă cât de tare m-am îngrăşat în ultimul timp. Jena mea şi jena lor dau mână cu mână şi fac între noi un lanţ ca la “Ţară, ţară, vrem ostaşi!” Sunt tot mai izolat. Ca o insulă. Mă ajută şi dimeniunile.

Femeile mă evită ca pe un lepros. Toate. Fac glume pe seama mea. Mă îmbălează cu falsa lor compasiune. Sau mă biciuiesc de-a dreptul: “Hai, rostogol de-aici!” Nu ştiţi cât doare asta. E umilinţă în stare pură, în concentraţie maximă. Unele poate mă invidiază în secret că am ţâţele mai mari decât ale lor. Dar la cele mai multe pur şi simplu nu le plac obezii. Nici mie nu îmi plac oamenii graşi, în general. Şi în special femeile grase. Adevărul e că acum şi eu fug de ele. Obezitatea e inamicul numărul unu al potenţei. Dorinţa, chemarea, satisfacţia sexuală îşi iau frumuşel tălpăşiţa, alungate de grăsime. În locul lor se încuibează complexele de tot felul, blazarea, dispreţul faţă de tine însuţi, depresiile cele mai negre. Şi bolile, care nu lasă nimic neatins de la neuron până la pielea de pe tălpi. Vin toate astea şi nu se mai dau duse.

Până şi fosta mea nevastă s-a scârbit. Am prins-o că mă înşeală şi căsnicia mea s-a dus dracului. După divorţ mi-am zis: gata, nu se mai poate, trebuie să dau burta jos. Şi am dat-o. Acum a ajuns aproape la genunchi. De-abia o mai duc. Am reuşit asta aşa, de unul singur. Nu mi-a luat decât trei ani.

BAZAR ASEPTIC
A fost neaşteptat de bine la “Parhon”, la obezi. E, totuşi, institut naţional. Dacă nimeream într-un spital jegos, îmi ieşea un reportaj mai bun. Dar nu-mi pare rău. La “Parhon” era cald, curat, apă caldă non-stop şi mâncarea bună. Nu trebuia decât să o dibuieşti în farfurie. Dacă ţi-ai adus farfurie de acasă. Eu n-am ştiut. Credeam că numai medicamentele trebuie să le aduci de acasă. Norocul meu că în sala de mese mă aştepta o doamnă care vindea castroane de plastic. Am luat două. Mi-a făcut o reducere.

De orice ai nevoie la spital, se găseşte cineva să-ţi vândă. A bătut la uşă o altă doamnă să-mi vândă un tensiometru. A doua zi a venit alta cu aparate de măsurat glicemia. Alta, cu şosete. Pe urmă una cu chiloţi din ăia cât sacul lui Moş Crăciun. Pe urmă un domn mi-a trântit în pat un braţ de cărţi. Numai romane siropoase. I-am zis mersi, dar nu, că am glicemia mare. Altul vindea integrame şi pixuri. Ce să zic, era bună agitaţia asta comercială. Mai spărgea monotonia albă şi aseptică a spitalului. Îi dădea un aer mai viu, de bazar. Erau şi preţuri îmbietoare. Ca la Dragonul Roşu.

AM SCĂPAT FĂRĂ ŞPAGĂ
Nu cunosc pe nimeni care a stat în spital şi n-a dat bani la doctori, la asistente, la infirmiere. Ei din ce trăiesc? Din o mie de lei pe lună? Îmi era jenă să le bag banii în buzunar asistentelor. Puteau să creadă că încerc să le pipăi. Niciun obez nu ar face asta. Ei sunt complexaţi şi timizi, dar nu poţi să ştii ce îi poate trece prin cap unui bugetar prost plătit.

Am ţinut toată săptămâna o bancnotă de 10 lei pe noptieră. Când cu Grigorescu-n sus, când cu ţarăncuţa. N-a întins nimeni mâna s-o ia. Nici nu mi-a cerut cineva vreun ban. Şi doar nu ştiau că sunt ziarist în documentare. Doctorul Constantin Dumitrache susţine că aşa e în secţia lui: nu-ţi spune nimeni că, dacă nu-i dai bani, nu-ţi face tratamentul sau nu-ţi schimbă lenjeria. E incredibil, dar adevărat. A, dacă vrei tu să le oferi o atenţie, nu bagă mâna în foc că angajaţii lui nu acceptă. Dar nu condiţionează. Ar zbura imediat din spital ca un obez prins cu mâncare de-acasă ascunsă sub saltea. Domnul profesor e sever şi cu angajaţii, şi cu pacienţii. În anticameră la el se vorbeşte numai în şoaptă, ca la priveghi. Aşa trebuie. Mie mi-a plăcut acolo. Zău că m-aş mai duce.

CU TELEVIZORUL AŢI ÎNGRĂŞAT POPORUL
În saloane nu erau televizoare. Televizorul îngraşă. Te uiţi la telenovele şi tot bagi în tine alune sau alte prostii, în loc să te plimbi prin parc, dacă tot n-ai ce face. Bine, noi nu prea mai avem parcuri în Bucureşti, dar asta e altă poveste. Primarul general e medic, nu cred că termină el mandatul fără să consulte Capitala la plămâni.

Îmi vine să strig: cu televizorul aţi îngrăşat poporul! Şi cu calculatorul. Numai eu ştiu câţi ani am stat lipit de calculator chiar şi când nu aveam nimic de scris. Dimineaţa, întâi şi-ntâi deschid calculatorul. E ca un drog. Te ţine lipit de scaun zi şi noapte. Când stai pe loc, in retortele invizibile din carne se distilează grăsimea. Nu trebuie să faci niciun efort ca să te îngraşi.

Domnul profesor Dumitrache mi-a spus că supraalimentaţia şi sedentarismul au devenit un mod de viaţă în toată lumea. Ca efect al globalizării, alimentaţia se uniformizează. Toată lumea mănâncă produse concentrate si procesate. Asta se numeşte globezitate. Obezitatea ca epidemie cronică şi globală. Nu există absolut nicio şansă să fie eradicată. Drept să spun, m-a speriat rău de tot. A spus chiar că însăşi specia umană, aşa cum arată acum, e în pericol. Fiecare om trebuie făcut să înţeleagă ce rău e binele de care se bucură mâncând cum, ce şi cât nu trebuie. Pe noi, românii, turcii ne-au învăţat prost. Mama lor de turci! Bine le făcea Ştefan cel Mare că-i căsăpea. Ne luau vitele şi oile, ne lăsau porcii. În sute de ani, ne-am învăţat cu mâncarea grasă.

ABDOMENUL LUI MIRCEA BADEA
La ecografie am stat de vorbă cu Sorin Teşcu, din Mioveni. Ce coincidenţă! Şi el a fost ziarist câţiva ani după revoluţie. Meseria asta nu e deloc sănătoasă. Am stat în picioare fiindcă împreună am fi rupt banca de lemn de pe hol. Era mai înalt şi mult mai gras decât mine, bătea binişor spre două sute. Am simţit că se curbează spaţiul şi timpul în jurul lui ca în teoria lui Einstein. Gâfâia când vorbea. Avea depozite de grăsime pe braţe. Parcă ascundea castane pe sub piele. Îmi era tare antipatic. Şi eu lui la fel. Dar ne era şi milă unuia de altul.

El mi-a spus că nu-i pare rău că n-are televizor în cameră. Şi acasă a renunţat la blestematul de televizor. Nu face decât să te îndemne să mănânci orice şi cât mai mult. Armate de oameni complotează în laboratoarele publicităţii ca să te smintească de cap. N-a mai suportat să-i vadă pe copiii ăia din reclame ronţăind la cipsuri şi la batoane de ciocolată cu alune şi caramel. Mai dădeau şi ochii peste cap, de plăcere, parcă se drogau. Într-o zi s-a enervat şi a aruncat televizorul de la etaj. Obezii sunt de multe ori în stare de asemenea răbufniri. Din ziua aceea s-a hotărât el să înceapă o viaţă de om activ şi alimentat raţional.

Sorin mi-a spus că de la televizor nu-l regretă decât pe Mircea Badea. Chiar dacă face la emisiunea lui un mişto nemilos de graşi, lui Sorin îi place de el, e modelul lui. Dar nu la celebritatea lui Mircea Badea râvneşte fostul ziarist. Nici la verva, la talentele sau la dantura lui. Ci la acei formidabili muşchi abdominali pe care poate să-i onduleze cum vrea el. “A făcut valuri cu abdominalii la televizor, în direct. A văzut toată ţara. Deci se poate”, a încheiat uriaşul, bătându-se optimist pe burtă. Şi m-a îndemnat şi pe mine să slăbesc. “Acum e momentul, cât e Boc la guvernare!”

MĂNÂNCĂ, BĂIATUL MAMII!
Şi Tudor Tudosă s-a hotărât să slăbească. Era un puşti de doisprezece ani şi o sută şi ceva de kile. Părea făcut numai din fălcuţe. El era un obezel roz şi simpatic. Îţi venea să te joci cu el cum te joci cu urs mare de pluş. Era din Suceava. La “Parhon” se internează mai ales bolnavi din ţară. Bucureştenii vin, îşi fac analize şi pleacă acasă, dacă nu e ceva foarte grav. Obezitatea e o boală atât de răspândită în România, dar sunt puţine centre unde poate fi investigată şi tratată.

Urcam în fiecare zi, cu greu, până în salonul lui Tudor să mă cântăresc. În secţie erau câteva cântare elctronice speciale, cum nu găseşti în comerţ. Ţineau 350 de kile. De câte ori mă cântăream, puştiul stătea cu ochii pe ecran. Ziceai că mănâncă cifre. Se bucura la fiecare scădere. Parcă slăbea el, nu eu. Zicea că în fiecare noapte visează cotlete cu cartofi prăjiţi şi gogoşi-ineluş tăvălite prin pudră de zahăr. Şi Cola. Eu i-am mărturisit că am coşmaruri cu pui fripţi. Din ăia pârpăliţi la rotisor, la hypermarket. Mâncam câte unul la o masă. Tare buni şi fragezi mai erau! Cred că aveam expresia de drogat pe care Sorin din Mioveni o văzuse la copiii din reclame.

După câteva zile, eu m-am obişnuit cu porţiile mici de la spital, ca pentru obezi, şi am început să visez din nou femei. Eram pe calea cea bună. Dar Tudor, care se internase înaintea mea, şi când m-am externat eu tot cotlete visa. La el lucrurile erau mai complicate.

Mama lui se internase cu el. A recunoscut că ea e vinovată. L-a tot îndopat pe Tudor cu de toate. La şcoală îi dădea bani să-şi cumpere tot ce poftea. Frigiderul era mereu plin. Se bucura să-l vadă mâncând. Zicea că e semn de sănătate. Şi acum, poftim, băiatul plesnea de atâta sănătate. Visa cotlete şi se cântărea din oră-n oră. Era obsedat. Nu voia decât să redevină copil. Cât mai repede. Numai el ştia câte îndura la şcoală. Nici nu ştiţi cât de răi pot fi uneori copiii cu alţi copii. Pot ajunge chiar să se omoare. Ca în “Împăratul muştelor”, de William Golding. Dar Tudor a simţit-o pe pielea lui.

ŞCOALA DIN SPITAL
Mama lui Tudor n-a ştiut că la copii obezitatea survine prin creşterea numărului de celule adipoase. Iar la adulţi ca mine ele nu se înmulţesc, ci le creşte volumul. Aşadar, când Tudor va ajunge adult, va avea mai multe celule adipoase decât mine, care în perioada de creştere am fost un copil normal, am făcut şi sport, la mine nu s-au format celule adipoase noi. Mai târziu, când acele celule care se înmulţesc acum în corpul lui Tudor îşi vor mâri volumul, el ar putea deveni planetă. Să aibă gravitaţie proprie.

Doamnă Tudosă n-a ştiut nici că obezitatea întârzie maturizarea sexuală a băiatului ei. La fetiţe e invers, o grăbeşte. Iar la adulţi, cum am mai spus, pur şi simplu le ia bucuria asta. Ca pe un dar pe care n-au ştiut să îl preţuiască.

Obezitatea intaurează anarhia hormonilor. La femei, cresc estrogenii şi se poate ajunge la cancer de sân, de col uterin. Ori creşte testosteronul şi le vezi că încep să se bărbierească. Iar infertilitatea îi pândeşte pe toţi deopotrivă. Cine s-ar fi gândit că mănânci prăjituri şi după aia îţi taie un sân sau rămâi fără urmaşi? Nici doamna Tudosă nu ştia asta, nici eu. Ne-a spus domnul profesor.

Tot el mi-a spus că e o prostie să crezi că, dacă te laşi de fumat, te îngraşi. Nu lipsa nicotinei îngraşă, ci mâncarea în exces. El nu mai fumează de cinşpe ani şi n-a luat nici un kil în greutate. Ba a mai şi dat jos. Bun, el a făcut medicina, ştia asta. Dar eu? După ce m-am lăsat de fumat, am înlocuit ţigările cu bomboane. Aşa mi-a spus o prietenă de pe net. Pe urmă i-am dat cu napolitane. Ronţăiam tot timpul ceva ca să nu fumez. Şi nici n-am băgat de seamă când m-am făcut cât Rusia şi am început să mă stric de pe picioare. Îmi stă inima în loc numai când mă uit la ce diagnostic stufos am. Cazierul infracţiunilor mele contra mea.

La spital am aflat şi că ţesutul adipos este considerat un organ endocrin. Este implicat în sinteza peptidelor, a componentelor nonpeptidice şi altor factori. Eliberează trigliceride, retinoizi şi colesterol. Interacţionează cu alte organe. Mi s-a făcut părul măciucă. Va să zică am un organ în plus. Nu m-am născut cu el. Dacă-mi creştea încă un picior? Şi organul ăsta dobândit are vreo şaizeci de kile! Am senzaţia că e încă o persoană în pielea mea. Una străină. Eu îi dau să mănânce şi ea îşi aruncă gunoiul în mine. E un organ care poate face atâtea! Poate capătă şi sentimente, mai ştii? Să se îndrăgostească de altcineva şi să plece de la mine. Ar fi prea simplu.

TĂTICUL OBEZILOR
Nouăzeci la sută dintre obezi sunt aşa pentru că au mâncat mai mult decât avea nevoie organismul lor. Organismul ăsta al nostru are apucături de hârciog. Ce capătă în plus, adună în fălci. “Aşa e programat corpul uman. Soluţia e simplă: două linguri mai puţin şi doi paşi mai mult” , mi-a zis domnul profesor.

El e tăticul nostru, al obezilor. Ne explică tot ce se întâmplă cu trupurile şi cu minţile noastre. Dacă ne prinde că mâncăm pe ascuns, ne dă afară din spital. Ne ţine la dietă ca să reînvăţăm să mâncăm normal. Care vrea. Care nu, pa! Ne prescrie medicamente. Părerea lui e că statul n-ar trebui să asigure servicii medicale pentru bolile pe care omul şi le face cu mâna lui. Cum ar fi obezitatea. Mai puţin alea zece la sută cazuri de obezitate provocată de nişte boli preexistente. Doamne fereşte! Ne ajută cu ştiinţa lui să ne recăpătăm dimensiunea umană – pe asta luaţi-o cum vreţi. Ne spune clar că nu există diete şi soluţii miraculoase. Dar noi, obezii din spital, tot visăm că domnul profesor vine tiptil pe la spate şi ne înţeapă cu un ac magic. Şi, pfffsssss!, ne dezumflăm încet, ca nişte baloane. Şi gata!

PLATOŞA DE CIOCOLATĂ
Pe doamna Aurica am întâlnit-o într-o zi pe hol. Nu puteam trece de ea. Reuşea să blocheze cu fundul holul acela larg, de spital. Stătea sprijinită cu braţele pe calorifer şi se uita pe geam cum nişte ţigani râneanu zăpada din faţa porţilor de peste drum. Câştigau un ban. Cele mai profitabile zăpezi cad în România. Şmecherii aruncau zăpada de la o poartă la poarta vecină şi luau bani şi de colo, şi de colo. Nişte asfaltangii rataţi.

Calculată în fripturi, doamna Aurica însemna câteva turme de porci. Chiar aşa zicea ea însăşi despre sine. Era glumeaţă, ca toţi graşii.

Domnişoara Alexandra Siru, psihoterapuet la Centrul de Diagnostic şi Tratament “Dr. Victor Babeş”, m-a lămurit la un interviu: “Jovialitatea asta proverbială a grasului tipic este, de fapt, o încercare exagerată de a se face plăcut. Îi este teamă că nu va fi plăcut şi acceptat, că va fi abandonat. Obezul poate deveni extrem de exuberant, afectuos, condescendent, oferindu-şi în mod excesiv ajutorul pentru a se face util, necesar. Astfel vrea să se asigure că este căutat”. Deci noi, obezii, purtăm un fel de platoşă de ciocolată. Ne protejăm de ceilalţi şi ne facem plăcuţi.

Ca să mi se facă plăcută, doamna Aurica mi-a spus o pildă licenţioasă, făcându-mi cu ochiul. Cică un tip s-a aşezat din greşeală pe scaun cu fundul pe propriile testicule. Îl durea de-i săreau ochii din cap, urla, dar nu se ridica. N-avea voinţă. Aşa şi cu obezii. Suferă, ştiu că le face rău surplusul de mâncare, dar nu au tăria să renunţe. Ca fumătorii, ca alcoolicii, ca drogaţii.

Femeia se consola că există totuşi unele mai grase decât ea. Cum ar fi tânăra aceea din Craiova, de 240 de kile. Au scos-o cu pompierii din locuinţă ca s-o ducă la maternitate să nască. Zicea doamna Aurica: “Eu nu pot să pricep cum, Doamne, iartă-mă, a rămas fata aia gravidă. A fost ori Terente, ori Sfântul Duh!” Şi şi-a făcut o cruce mare pe piept, de pe un deal pe altul, să fie iertată.

Tovarăşa mea de suferinţă mi-a mai spus că presa greşeşte. Prezintă numai excepţiile: elefanta din Craiova, mamutul de 350 de kile din Bucureşti. Şi în felul ăsta se ignoră marea masă a obezilor. Cei mulţi. Adevărata problemă.

Nu ştia că sunt ziarist. Ăsta e avantajul de a nu apărea la televizor. Am primit drept în ficat reproşul. Am simţit că am pus la loc instantaneu câteva sute de grame.

FRUMOASĂ PE JUMĂTATE
Cea mai frumoasă pacientă de la obezi era o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani. Rar am văzut femei atât de frumoase. Dar ea era frumoasă numai până la mijloc. Cum se termina talia subţire, delicată, izbucneau şoldurile şi coapsele într-o uriaşă explozie de grăsime. Semăna cu un bibelou fragil, de pus pe televizor, aşezat pe soclul lui Lenin din Piaţa Presei. Nu ştiu de ce, la ea se depunea numai acolo. Mergea legănat, ca raţa. Îşi arunca picioarele într-o parte ca să poată păşi. O pândeam când venea la masă şi mă uitam numai la faţa ei. Nu-mi coboram privirea.

Ea contrazicea teoria platoşei de ciocolată. Să-i zicem aşa. Era o fată tristă, tristă. N-am putut să intru în vorbă cu ea. Cu toţi ceilalţi pacienţi înnodam uşor discuţii. Chiar şi cu cei cu greutate normală, internaţi pentru cine ştie ce boli endocrine. Am aflat de la o infirmieră că fata aceea a început să se îngraşe aşa după ce i-a murit mama. A mâncat inconştient, de supărare. Compulsiv, cum ar zice domnişoara Alexandra. Obezitatea pândeşte în orice întâmplare din viaţa noastră. Se ascunde ca diavolul în amănunte. Dacă nu eşti atent, îşi strecoară un tentacul în tine, ca în filmele cu invadatori extratereştri, şi începe să pompeze.

De la un timp a început o cură de slăbire luată dintr-o revistă. A slăbit şi pe urmă s-a îngrăşat şi mai tare. Toate prietenele ei s-au simţit datoare să-i dea câte un sfat. Ea, disperată, le-a urmat pe toate. Şi s-a îngrăşat tot mai mult. A părăsit-o şi iubitul, logodnicul, ce-o fi fost. Da, nu mai puteau face dragoste. Tehnic vorbind.

La spital, fiecare colăcel de grăsime de pe burta cuiva ascunde o dramă.

“AM FOST UN DOBITOC”
Exact aşa am făcut şi eu în prostia mea.
Am luat pastile cu ulei de in să-mi scadă pofta de mâncare. Pastile pe bază de crom ca să nu mi se mai facă de dulciuri. Înghiţeam cărbune. Cică reţine apa. Ceaiuri de slăbit. Dar erau doar nişte buruieni cu arome şi coloranţi sintetici. Mâncam disociat. Varză fiartă până mă lua leşinul. Pe urmă numai carne, de vomam bucăţi de pui. Chiar am vrut atunci să mă mut mai aproape de Protan. Era şi chiria mai mică în zonă.

Altcineva mi-a zis să înghit dimineaţa, pe nemâncate, un bob de orez. A doua zi, două boabe. A treia zi, trei. Şi tot aşa până la zece zile, zece boabe. După care o luai invers, descrescător. Disperat cum eram, am încercat şi asta, dar n-a ţinut. Fie m-am zăpăcit şi am încurcat numărătoarea, fie puii întregi pe care-i mâncam imediat ciuguleau boabele din stomac.

Dar ce n-am încercat! Numai la doctor nu m-am dus, că aveam prieteni binevoitori pe net. Nu mai spun de colegii de redacţie. Obezii din România nu prea se duc la medic pentru obezitate. Ei se duc că le crapă inima sau ficatul din cauza obezităţii. Şi dacă nu mă durea nimic… Se duc la medic mai ales femeile. Ele sunt mai atente la cum arată. Dar obezitatea nu e doar o problemă de estetică. Şi când murim, nouă, obezilor, nu ni se scrie în actul de deces că am murit de obezitate. Ci de boala provocată de obezitate. Eu credeam că sunt un obez sănătos. Am primit asigurări de la medici că nu mai există niciunul.

M-am gândit cu multă compasiune la fata aceea. Şi la păţaniile mele. M-am înţeles cu câţiva obezi din spital să mobilizăm cât mai mulţi durdulii de-ai noştri. Deja ne revendicăm ca o categorie aparte. Parcă am fi altfel de oameni. Al treilea sau al patrulea sex. Să ne mobilizăm pentru un proiect de lege. Să fie pedepsiţi cei care recomandă neautorizat regimuri alimentare, cure de slăbire, metode, substanţe. Exact cum sunt pedepsiţi cei care practică medicina clandestin. Iar obezii să-şi dea unul altuia câte un pumn în cap pentru cât de deştepţi au fost să apeleze la aşa ceva.

CREDE ŞI NU CERCETA!
Într-o zi am fost la slujbă. În curtea institutului e o bisericuţă unde vin şi se roagă bolnavii. Vin şi câţiva medici. Nu ascultă porunca din Scriptura: “Crede şi nu cerceta”. Ba chiar se încăpăţânează să cerceteze. Asta e treaba lor la Institutul Naţional de Endocrinologie. Încă mai există cercetare acolo. Un pic. Nu de alta, dar endocrinologia e o ştiinţă românească. Păcat ar fi de ea.

Primul tratat de endocrinologie l-a publicat C. I. Parhon în 1909. Prima catedră de endocrinologie s-a înfiinţat la Bucureşti în 1933. Primul congres internaţional de endocrinologie tot la Bucureşti s-a ţinut. În 1939. Chiar Institutul “Parhon” este primul de acest fel din lume. Paulescu a descoperit insulin. Gr. T. Popa a descoperit şi a demonstrat strălucit legătura dintre creier şi activitatea endocrină. Până prin anii ’70 publicaţiile de endocrinologie din Europa erau scrise pe jumătate de endocrinologii români. Şi în ţara endocrinologiei avem şase milioane de supraponderali şi obezi! Iar unii vor să slăbească rapid cu un bob de orez pe stomacul gol. Alţii se duc şi la biserică. Unde se termină competenţa doctorului, intră preotul cu busuiocul.

Părintele Gheorghe Oprea m-a miruit şi pe mine la rând cu bolnavii veniţi la slujbă. După câteva zile mi-a povestit cum o femeie tânără s-a îngrăşat rapid cu 35 de kile. Nu slăbea nicicum. Doctorii nu îi găseau pricina, erau în mare încurcătură. Stătea în spital fără diagnostic. Părintele i-a citit Sfântul Maslu, ce i-a mai citit, s-au rugat împreună. Şi, minune, femeia a slăbit. S-au mirat şi doctorii. Aveau faptul în faţă.

PĂCATUL NAŢIONAL
I-am mărturisit părintelui Gheorghe teama că nu sunt un bun creştin. Nu mi-am înfrânat poftele trupeşti şi uite unde am ajuns. N-am fost deloc cumpătat. Nu, am stârpit tot mai multe animale. Îmi făceam şi tort singur, acasă. Să ies mai ieftin. N-am ţinut niciun post. “Postul nu e o cură de slăbire”, mi-a tăiat-o preotul. Dar,aşa, ca efect secundar…

E clar că am păcătuit. Şi părintele Gheorghe m-a dojenit pentru asta. Cu blândeţe. E un psiholog bun părintele. Mi-a citit din carte: “Trupul e o slugă bună, dar un stăpân hain”. Trupul e un templu în care sălăşuieşte sufletul, care e de la Dumnezeu. Datoria mea de bun creştin era să mă îngrijesc de acest templu. M-am scuzat ca un laş. Am zis că românii se declară 85 la sută ortodocşi, dar 30 la sută sunt obezi. Şi numărul lor tot creşte. Vor încăpea tot mai puţini în biserici. Plus că am văzut şi călugări obezi. “Bine, dar la ei e din cauză ca mănâncă prost. Numai paste făinoase şi la ore nepotrivite”, a replicat părintele.

HAPPY END
De două săptămâni ţin cu stricteţe dieta prescrisă de domnul profesor Dumitrache la spital. Ceva ca în vremea alimentaţiei ştiinţifice, pe timpul lui Ceauşescu. Cu deosebirea că acum găsesc toate alimentele din listă. Grija mea e doar să nu abuzez. Îmi măsor mâncarea cu un cântar de bucătărie electronic. E foarte precis. Că ochiul e parşiv, te înşeală. Chiar s-a demonstrat experimental că o persoană legată la ochi mănâncă exact cât îi trebuie. Stomacul trimite un SMS la creier: “Mi-ajunge!”. Dar dacă mai e mâncare, ochiul blochează SMS-ul şi zice să razi tot din aria de acoperire, că nu-i frumos să laşi în farfurie.

Dieta nu o dau la nimeni, aşa cum mi-au dat alţii mie reţete de slăbit care îngraşă. Sunt peste şase miliarde de oameni pe Pământ şi nu găseşti doi la fel. Medicul trebuie să prescrie o dietă pentru fiecare caz în parte. Parafrazându-l pe Tolstoi, toţi oamenii sănătoşi sunt sănătoşi la fel, dar fiecare bolnav e bolnav în felul lui.

De fapt, asta nu e o dietă. Aşa voi mânca toată viaţa de acum înainte. Şi mişcare în fiecare zi. Sunt hotărât. Sperietura de la spital şi sufeinţa sunt cea mai bună motivaţie. Nu vreau să mă sinucid cu furculiţa. Şi nu mai suport să fiu obez. Nu mai am familie. Nu mai am prieteni. Cine se crede prietenul unui obez să se gândească bine când l-a întâlnit ultima oară. Mi-am provocat singur câteva boli care m-ar putea ucide înainte de a pune punct acestei mărturii. Tot aşa cum s-ar putea să mai trăiesc încă mulţi ani. Dar nu va mai fi niciodată o viaţă normală. Voi reuşi. Oricine poate reuşi.

OBEZUL SE ÎNVÂRTE ÎNTR-UN CERC VICIOS
“Deşi studiile de specialitate nu au demonstrat că ar exista un portret psihologic general valabil al obezului, există câteva aspecte ale personalităţii des întâlnite la persoanele care suferă de obezitate. Este vorba despre sentimente şi gânduri autodistructive: Proasta imagine de sine asociată cu lipsa respectului de sine, lipsa siguranţei şi satisfacţiei de sine, sentimentul de neajutorare, lipsa de speranţă, toate acestea orientând atenţia spre un tablou de tip depresiv. Se creează un cerc vicios: cei cu tendinţe depresive sunt mai vulnerabili la obezitate, iar apoi obezitatea întreţine sau chiar accentuează starea depresivă deoarece împiedică şi mai mult capacitatea de socializare. Efectele fizice ale obezităţii – se mişcă mai greu, transpiră mai mult, mirosurile corporale se accentuează, gâfâie, comorbidităţi – au o foarte mare influenţă şi asupra psihicului în sensul că întreţin imaginea proastă despre sine, dar o şi accentuează cu fiecare kilogram în plus şi cu fiecare activitate sau întâlnire la care nu poate participa. Sau cu fiecare persoană care poate manifesta dezgust la vederea unui obez. O persoană obeză, în general, suferă o accentuare a emoţionalităţii: fie este extrem de sensibilă şi impresionabilă, cu multe sentimente de teamă ce duc la comportamente evitante, fie este irascibil, impulsiv, conducând la comportamente de tip agresiv.”
Alexandra Siru, psihoterapeut

Sursa : www.jurnalul.ro, un articol scris de Viorel Ilişoi

DRAGOBETE – IUBEŞTE ROMÂNEŞTE !!!

Razvan Ciobanasu — Wed, 24 Feb 2010 06:35:18 +0000

Sursa : www.dragobete.ro